Momentul Cincizecimii, mărturisire a Duhului Sfânt despre Iisus Hristos lumii

întregi (oikoumene) și paradigmă a mărturisirii creștine pana la sfârșitul veacurilor :

 

de la ortodoxia ecumenismului primar la ecumenismul Ortodoxiei contemporane

 

 

 

 

Pr. Răzvan Andrei Ionescu[1]

 

 

Introducere

 

Contemporaneitatea ne-a obișnuit cu o problematică a ecumenismului extrem de dificilă. Dificultatea, pentru noi, ortodocșii, constă în a găsi dreapta socoteală între două gesturi fundamentale: cel de dialog și cel de trăire nealterată a propriei identități. Dialogul presupune gestul ieșirii în întâmpinarea aproapelui. Vorbim aici de singurul demers posibil pentru creștin prin însăși noblețea lui, și anume de gestul sincer căutător întru dragostea lui Hristos, departe de orice programatică, ideologică și prozelitistă încercare de cucerire a celuilalt prin ideile și convingerile tale. La modul practic însă, cum manifestăm această iubire către cel care ne rănește prin proliferarea (și chiar numind-o ortodoxie) unei învățături trunchiate, alterate față de ceea ce Însuși Hristos ne-a încredințat nouă, și lumii întregi, spre mântuire? Cum reușim să depășim prin iubire gestul neiubirii sale față de Domnul, petrecut la aproapele prin lepădarea a câte ceva, puțin sau poate mult din ceea ce Domnul Însuși a cerut celui care Îl iubește să păzească, și anume „toate” câte ne-a poruncit nouă (Mt. 28, 19-20)? Și cum să nu riști să pari, în acest context, „neiubitor”, tocmai prin „rigiditatea” și îndârjirea cu care protejezi o zestre și un chip de viețuire care a produs și va continua să producă sfințenie în istoria neamului omenesc, și care este moștenire a noastră, a tuturor (și, poate părând paradoxal, și deopotrivă a celor care o resping)? Ortodoxul resimte acut aceste întrebări cu atât mai mult cu cât știe, din încredințare de la Domnul prin viețile sfinților, că Ortodoxia este chipul apropierii de Domnul până la măsurile care vor permite „a-L vedea pe Dumnezeu precum este”.

Pentru toată babilonia limbilor diferite cu care diferitele și multele confesiuni creștine mărturisesc astăzi posibila trăire a lui Hristos, Ortodoxia nu pare să aibă decât o singură soluție: nu încredințarea în competența dialogurilor teologice înțelese ca diplomatică și doctă negociere a adevărului la „masa de tratative” ecumenică, nu căutarea universalismului creștin ca intersectare generală a ceea ce se (mai) găsește din Ortodoxie în toate confesiunile, ci competența Duhului Sfânt revărsat cu putere către oameni în a-i face o singură inimă și un singur cuget. Cu alte cuvinte, Cincizecimea. Evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt pare a fi paradigmatic gestului autentic ortodox de ecumenism. Știm că Duhul Sfânt a fost dintru început cel care a inspirat și dat putere și competență dumnezeiască ucenicilor în a-L mărturisi pe Hristos. Aceeași competență o căutăm și astăzi, cu râvna doririi continuării ecumenismului dintru începuturi, și în acest sens nimic nu ne poate convinge cum că învățătura și puterea de-viață-făcătoare ale Duhului ar fi cumva astăzi perimate. Cheia unității oamenilor este Duhul, și nu competența omenească. Or, Ortodoxia dă astăzi tocmai această marturie, că Cincizecimea este o realitate vie în trecut, acum și până la sfârșitul veacurilor. Cincizecimea este un eveniment în mod continuu actual nu prin împrospătarea intelectual-anamnetică a conștiințelor noastre, ci, infinit mai mult, prin însăși prezența Duhului pogorându-se asupra noastră în sfânta liturghie. Prin jertfa euharistică, Cincizecimea nu numai că nu a încetat niciodată să existe, dar este prin excelență laboratorul vieții veșnice, aici și acum, al devenirii noastre ca și creștini. Nu e oare liturghia o neîncetat-repetată Cincizecime – Pogorâre a Duhului „peste noi și peste aceste daruri”, sfințindu-le și sfințindu-ne prin pogorârea Duhului și prin împărtășirea cu Hristos? Nu continuă oare Duhul să dea marturie pentru Hristos în inimile noastre, și lumii întregi, prin săvârșirea liturghiei? Și oare nu îndeamnă Tradiția Bisericii în a vedea ca scop al vieții noastre câștigarea harului dumnezeiesc, trăind o permanentă Cincizecime ca și prelungire a liturghiei-Cincizecime în viața noastră, prin „liturghia de după liturghie”, experiență posibilă în pofida tuturor neputințelor omenești tocmai datorită gestului milostivirii nemăsurate a lui Dumnezeu pentru om?

Studiul de față își propune să ofere câteva repere privind relevanța a tot gestul de trăire ortodoxă contemporană care poartă ceva din duhul Cincizecimii pentru toată problematica actuală a ecumenismului.

 

 

Cincizecimea, paradigmă a ecumenismului în Ortodoxie

 

După Învierea Sa, Domnul Însuși îndeamnă pe ucenicii Săi, și prin ei, pe ucenicii ucenicilor Săi până la sfârșitul veacurilor, să mărturisească despre El lumii întregi:

 

„[...] mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului si al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”(Mt. 28, 19-20).

 

Acest îndemn poartă cu sine o energie dumnezeiască[2] care îl face lucrător; poartă „amin”-ul dumnezeiesc care îl consfințește, adică îl sfințește a fi lucrător în con-lucrare cu gestul liber al omului celui chemat de Domnul la o împreună-sfințire a lumii. Este un îndemn mistagogic, de inițiere în Taină, în Taina cu care Însuși Hristos îmbracă lăuntric persoana umană. Deopotrivă, este un îndemn pedagogic, de transmitere a unei învățături. Domnul este foarte precis cu acest cuvânt: este „poruncă”, și privește nu doar câte ceva din cele pe care El le-a încredințat ucenicilor, ci „toate”, „toate cate v-am poruncit vouă”(Mt. 28, 20). Universalitatea îndemnului lui Hristos este grăitoare, în măsura în care se referă la „toate câte v-am poruncit”, la „toate neamurile”, și El va fi cu noi în „toate zilele” până la sfârșitul veacului (Mt. 28, 19-20). De remarcat că anunțarea kerygmei apostolice va genera și nuanţarea registrului terminologic creştin. Primii discipoli ai lui Hristos, numiţi iniţial „cei doisprezece”, sau „ucenici”, se vor numi mai târziu „apostoli” (apostolon, gr.), pe care il traducem prin „trimişi departe”[3]. Termenul ilustrează fidel misiunea încredinţată acestora, şi anume, mărturisirea „până la marginile pământului” (oikoumene, gr.) a Învierii Domnului şi a venirii cu putere a împărăţiei Lui. Acest demers era la epoca respectivă unul cel puțin temerar, dacă nu practic imposibil celui care punea cât de cât preț pe viața sa:

 

„Două mii de ani de creştinism ne-au obişnuit atât de tare cu această formulă şi cu ceea ce implică ea ca activitate orientată către expansiune că acest obiectiv ne pare ca împlinindu-se de la sine. În realitate, nimic nu era mai puţin evident ca un astfel de program în climatul anilor treizeci. Iudaismul era, şi rămâne, religia unui popor. El nu caută nici un pic convertirile, şi le acceptă la limită. Nimic nu predispunea deci pe ucenicii lui Moise în a se transforma în comis-voiajori ai religiei. Pe de altă parte, expresia „neamuri” este, în ebraică, un termen peiorativ. Să adăugăm la asta faptul că marile călătorii, care fac acum parte din peisajul nostru, nu mergeau de la sine în Antichitate, din cauza pericolelor şi costului lor. Nu riscau să călătorească departe decât aventurierii, care câştigau în general câştiguri importante, atunci când scăpau cu viaţă. Astfel încât a întreprinde un program de genul celui care a fost întreprins de sfântul Pavel şi colaboratorii săi friza nebunia”[4]. 

 

Ecumenismul apostolilor este întâi de toate gestul inspirației și curajului insuflate de Duhul, Cel care îi va purta după nevoile de mântuire ale oamenilor. Sfântul Apostol Pavel dă mărturie în acest sens, spunând:

 

„ Și ei au străbătut Frigia și ținutul Galatiei, opriți fiind de Duhul Sfânt ca să propovăduiască cuvântul în Asia. Venind la hotarele Misiei, încercau să meargă în Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu i-a lăsat. [...] am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înțelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia” (Fap. 6, 6-16)[5]

 

Duhul îi învăța unde să meargă, Duhul îi inspira ce să spună oamenilor:

 

„nu vă îngrijiți dinainte ce veți vorbi, ci să vorbiți ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteți cei care veți vorbi, ci Duhul Sfânt” (Mc. 13, 11)

 

A-L mărturisi deci pe Dumnezeu nu este lucru omenesc, cu putere omenească, ci cu putere de Sus. Această putere a promisese Domnul ucenicilor, spunându-le:

 

„[...] veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fap. 1, 8) 

 

, promisiune care se va împlini în momentul Cincizecimii. Momentul marchează și ieșirea apostolilor la propovăduire. Prezența Duhului se va face în ucenici îndemn de mărturisire, proiectând iconic peste noi, cei de azi, aceeași perspectivă: prezența Duhului este începutul oricărui gest de ecumenism. Știm că încă dintru început Biserica a trăit gestul mărturisirii lui Hristos cu o acrivie continuu inspirată de Duhul („părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”, este mărturia Sinodului Apostolic), a gestului și a conștiinței (eclesiale) că Biserica este păstrătoarea și garanta tezaurului de mântuire adresat de Dumnezeu omului, cel care odată împărtășit face din acesta făptură nouă, îndumnezeită. Învățătura lui Hristos este ceea ce este esențial omului pentru mântuirea sa, învățătura pe care Biserica a mărturisit-o dintru început. Ortodoxia ucenicilor era acrivia cu care purtau către tot omul proaspăt încreștinat învățătura Domnului, fără a pierde nimic din cele necesare. Preocuparea Bisericii vis-a-vis de mântuirea credincioșilor, atât ca acrivie a învățăturii, cât și ca gest de îmbrățișare a lumii întregi, s-a materializat în Simbolurile de credință, alcătuiri-răspunsuri date de Biserică, prin intermediul Sinoadelor ecumenice (a toată lumea), presiunilor eretice.

Cincizecimea, moment al pogorârii Duhului Sfânt în chip de limbi de foc peste comunitatea rugătoare, este momentul îmbrăcării cu putere dumnezeiască spre a-L mărturisi pe Hristos. Nu va fi nici o clipă gest de avocatură, de persuasiune prin pledoarii bazate exclusiv pe competență omenească, ci gest de mărturie și de mărturisire a realității pe care Dumnezeu o împărtășește tot omului doritor de mântuire. Este momentul fundamental de manifestare a ecumenismului Bisericii, întrucât „îmbrăcați cu putere de Sus”, botezați cu focul revărsat de Duhul Sfânt, trăind „beția” încredințării Împărăției în inimile lor și purtați de iubirea cu care inimile lor ardeau pentru Hristos, apostolii vor ieși curajoși în lume pentru a-L propovădui pe Hristos tuturor. Momentul marchează harismatic începutul misiunii Bisericii ca „frământătură” chemată să ducă la „dospirea” lumii întregi (oikumene), a universului întreg a cărui vocație eshatologică este de a deveni „cer nou şi pământ nou”. Erau de faţă oameni veniţi din toate colţurile imperiului, „bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (In. 2, 5), „parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi” (Fap. 2, 9-11). Prezenţa oamenilor formaţi în culturi diferite, cu moduri de înţelegere diferite, nu va constitui nici un obstacol în fața unității aduse cu putere în inimile lor de Însuși Duhul Sfânt. Cu toții se vor regăsi „pătrunşi la inimă” (Fap. 2, 37), trăind un haric „împreună” ca unitate a iubirii în jurul lui Hristos, și bucurându-se de plinătatea darului Duhului care făcea neputincioase toate barierele lingvistice şi culturale. Prin Duhul Sfânt, unitatea Bisericii era trăită ca darul întâlnirii autentice cu Hristos, despre Care Însuși Duhul dădea mărturie în inimile lor. Iar corecta raportare la Hristos purta garanția Duhului, a Cărui tâlcuire-erminie de înțelegere duhovnicească în inimi nu numai că nu îngăduia culturalului să se amestece cu descoperirea dată de Sus (gest de nepermisă amestecare de competențe, omenească și dumnezeiască, și care va duce mai târziu în istorie la degenerarea către confesionalitate, adică la a confesa, mărturisi, avea o credință în Dumnezeu diferită față de Ortodoxie), dar dădea mărturia vocației transculturale a teologiei, chemată sa fertilizeze bogăția oricărei culturi prin darul dintru Înălțimi. Se adăuga astfel dimensiunii orizontale a culturii omului cea verticală, ascensională, catre Dumnezeu.

Prin Cincizecime, ecumenismul Ortodoxiei constituie deopotrivă mărturia ortodoxiei ecumenismului propovăduit de Biserică, întrucât adevărata întâlnire cu Hristos, și apoi vestirea Lui lumii întregi, este posibilă doar întru (re)cunoașterea Sa prin Duhul Sfânt, în Biserică. Hristos, veșnic acelaşi, poate fi întâlnit real în orice epocă şi cultură prin lucrarea harului. Raportarea la El reală, autentică, pentru a fi cu adevărat o raportare din interior, nu se poate face însă decât printr-o cultură a Duhului, în sensul minunatei intuiţii a părintelui Rafail Noica. Hristos trebuie descoperit „cu ochii lui Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt are misiunea acestei descoperiri printre oameni odată cu pogorârea Sa la Cincizecime şi cu întemeierea văzută a Bisericii.  Hristos nu poate fi afirmat ca Fiu al lui Dumnezeu decât întru Duhul Sfânt, prin descoperire dumnezeiască şi nu prin cugetare culturală autonomă lumii create – „sufletul dintr-o dată vede pre Domnul și Îl recunoaște ... în Duhul Sfânt se cunoaște Domnul, și Duhul Sfânt umple întreg omul: și sufletul, și mintea, și trupul. Așa se cunoaște Domnul, și în cer, și pe pământ”, spune sfântul Siluan Athonitul[6]. Cultura Duhului este răspunsul lui Dumnezeu la babilonia culturilor lumii. Reflectarea lui Dumnezeu în atâtea şi atâtea faţete – care, departe de a reprezenta o „îmbogățitoare” diversitate culturală, ascund cel mai adesea neputința sesizării adevăratului chip dumnezeiesc, urmare a teologiilor cugetate autonom și prin inimi opacificate de păcat și de împrăștiere, atât de departe de acel „fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” - îşi găseşte soluţia reală în momentul Cincizecimii, moment al unirii limbilor şi culturilor întru un singur Duh Sfânt, fără alterare sau nivelare, întărite lăuntric de un suflu proaspăt, dumnezeiesc, regenerator şi unificator. Duhovnicia este transculturală, nepartizană faţă de culturile veacului, dar deopotrivă unificatoare fără a fi depersonalizantă şi nivelatoare, întrucât omul format în orice cultură găsește în Hristos, în întâlnirea autentică cu El, răspunsul la întrebările sale existențiale. Or, numai întâlnirea ființială cu Hristos, în Duh, face posibilă mărturisirea Lui mai departe, lumii întregi. Iar ecumenismul Cincizecimii este prelungit în chip firesc în Biserică prin prezența lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, în dăruirea Sa euharistică. Prin liturghie, repetată la infinit Pogorâre a Duhului în chipul limbilor de foc peste comunitatea rugătoare şi peste darurile destinate prefacerii, ecumenismul Bisericii nu este altul decât prelungirea momentului Cincizecimii, vestirea lui Hristos cel în chip real întâlnit prin împărtășire, liturgic, lumii întregi, dupa cuvântul Mântuitorului, „moartea mea veți vesti” (I Co. 11, 26), și, deopotrivă, Învierea Lui vom mărturisi. A trăi pe Duhul în liturghie înseamnă a (re)trăi Cincizecimea, și deci a putea ieși în fața lumii întregi pentru a-L face cunoscut pe Hristos cu „putere de Sus”:

 

„A transmite predania creştină înseamnă mai mult decât a transmite nişte informaţii. Cuvântul lui Dumnezeu este „Foc arzător”! A transmite predania creştină înseamnă a fi purtător al unei binecuvântări, al unei harisme care face din viaţa omului un Rug Aprins”[7].

 

 

Spiritualitatea ortodoxă,

căutare a lui Dumnezeu în duhul Cincizecimii, cu putere de Sus și nu prin competență strict omenească

 

Sub influența umanismului de tip renascentist, teologul apusean Valaam atribuia în secolul paisprezece științelor puterea de a curăța sufletul de patimi, gest înțeles ca premisă a cunoașterii lui Dumnezeu. El vedea o mare valoare teologică în științele omenesti, în erudiția intelectuală pe care o înțelegea ca gest mântuitor, considerând că:

 

 „nu din păzirea poruncilor și nici din singură curățirea de patimi (apatia) vine cunoașterea lucrurilor, și nu poate deveni cineva sfânt dacă nu a dobândit cunoștința lucrurilor și nu s-a purificat de neștiință.”[8]

 

, la care sfântul Grigorie Palama, dând glas unei remarcabile integrări dogmatice a tradiției isihaste, răspundea:

 

„Dar apostolii au alergat după știință în toate părțile? N-au rămas rugându-se la un loc până ce au primit Duhul Sfânt? Monahii, urmând acestei pilde, leapădă toată viața și fantezia împrăștiată, dedicându-se înțelepciunii dumnezeiești unitare, mai presus de orice filosofie, căci aceea este care prin poruncile ei unificatoare și prin puterea ei dumnezeiască, îi unește cu monada treimică, ridicându-i peste toate cele împărțite și variate. Ei părăsesc studiul multilateral al științelor și își adună mintea într-o linie unitară, ridicându-se peste cugetările împărțite și tranzitive și peste motivele sensibile și peste cunoștințele care își au începutul în simțuri.”[9] 

 

Cincizecimea este prin urmare prezentă în viața duhovnicească prin încredințarea lăuntrică lui Dumnezeu în gestul rugăciunii. Adunarea în rugăciune unifică interior pe om din toată babilonia gândurilor dispersate, și îl face un singur cuget și o singură dorire a inimii prin puterea de viață făcătoare a unei adevărate Cincizecimi lăuntrice. Contemplarea lăuntrică începe însă nu prin cunoștințe, ci prin gestul pocăinței, al convertirii lăuntrice:

 

„A-și vedea propriul păcat constituie începutul contemplării. Neapărat trebuie subliniat (spune arhimandritul Sofronie Saharov, un trăitor contemporan al luminii necreate, și considerat de mulți un al doilea sfânt Grigorie Palama, n.n) că aceasta este cu putință pretutindenea, în orice vreme, în orice condiție exterioară. Nici fuga în pustie, nici îndepărtarea de oameni, nici teologia științifică, nici vreo psihilogie atentă, nici conceptualizarea filosofică sau abordarea rațională a Evangheliei, nimic asemănător celor mai de sus nu constituie esența contemplării duhovnicești. Bineînțeles că și ieșirea în pustie sau zăvorârea, precum și alte mijloace de a se însingura se pot arăta a fi un privilegiu prețios, căci constituie niște condiții prielnice pentru o adâncă pocăință, în afara căreia toată lucrarea noastră precum și orice chip al nevoinței se preface într-o simplă intreprindere omenească, în esență puțin folositoare mântuirii. Prin cea dureroasă pocăință, se pogoară Duhul Sfânt peste om, ducându-l în sfera vieții dumnezeiești. Cu cât mai încordată este tânjirea pocăinței, cu atât mai puternic lucrează în noi Însuși Dumnezeu.”[10]

 

Iată deci că tăria și intensitatea Cincizecimii trăite lăuntric depinde de intensitatea cu care omul, scârbindu-se de propria mizerie, își plânge păcatul, și dorește, implorând, ajutorul dumnezeiesc. Perspectiva  arhimandritului Sofronie este întărită de fiului său duhovnicesc, ieromonahul Rafail, care vede înnoirea omului în Hristos ca gest de împărtășire din ceea ce revarsă Duhul Sfânt prin pogorârea Sa, împărtășire prelungită și permanentizată prin rugăciunea Bisericii:

 

„Izvorul, pentru cei ce au iubit arătarea lui Hristos (2 Tim. 4, 8), este acolo unde Domnul, pentru veșnicie a înnoit omul, împărțind apostolilor și celor ce erau împreună cu ei, ca niște limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe Care până astăzi Îl cerem spre înnoire în sfintele liturghii și în slujbele noastre bisericești.”[11]

 

Este deci limpede că nu competența omenească oferă discernământul duhovnicesc, sau unificarea interioară a omului, sau unitatea cea într-un singur cuget a oamenilor în Hristos, ci puterea unificatoare a Duhului. Arhimandritul Sofronie poate părea aspru în această privință, posibil „neecumenic”, însă aparenta lui asprime exprimă în fapt marea-i îngrijorare și preocupare pentru riscul de pervertire a gestului teologic prin amestecarea unor competențe strict omenești. Mai mult, ia ca martor cuvântului său pe Însuși Duhul Sfânt, gest purtător de infinită responsabilitate duhovnicească, și pe care numai un apropiat al Duhului și-l poate permite:

 

„Eu v-am spus deja, și încă nu o singură dată, însă Duhul mă silește să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârșitul vieții mele, bineînțeles, este aproape – aș dori ca voi să vă mântuiți de aberația de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creștină. Gândiți-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Și cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte și le prigonesc? [...] Eu nu iau parte la mișcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunați-vă și socotiți cum este cu putință a trăi fără păcat. [...] așa, ca să se descopere adevărata cunoaștere, noi vom urma un singur principiu: „învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi”.”[12]  

 

Spiritualitatea ortodoxă este deci precisă: trăiește prezența Duhului, și Hristos se va mărturisi prin tine lumii întregi. Mai mult, vei iubi nu cum iubește omul, deseori interesat, ci învățând de la Hristos Cel prezent în tine dăruirea. Vei găsi astfel cuvânt în limbile tuturor înțelegerilor pentru a mărturisi pe Hristos, întrucât Duhul Îl va mărturisi prin tine. Principiul unirii creștinilor rămâne în veac Hristos, iar nu eventuale adeziuni la idei comune produse prin competență strict omenească, și care riscă să producă ideologii. Și nu este greu de constatat că măsurile la care poartă creștinul pe Hristos în sine devin deopotrivă măsurile unirii sale cu ceilalți creștini. Ortodoxia este în acest sens prin excelență ecumenică, întrucât dorul creștinului ortodox este unul singur : cum să ajungă să Îl poarte deplin pe Hristos în el.

 

 

Ecumenic sau ecumenist: repere privind ortodoxia ecumenismului mărturisit de Ortodoxie

 

De remarcat diferența esențială între ecumenismul Ortodoxiei și ceea ce propune mișcarea ecumenică contemporană, cea care la origine era o dorită, dinspre protestantism,

 

„mișcare de refacere a unității văzute a Bisericilor divizate de-a lungul istoriei, datorită factorilor teologici și neteologici, pe calea acordurilor și dialogului teologic, a mărturiei comune, a cooperării și asistenței reciproce” [13]

 

 , și a reprezentat încercarea

 

„confesiunilor ieșite din Reforma secolului al XVI-lea de a relua dialogul cu Bisericile istorice, tradiționale.” [14]

 

Această încercare poate fi văzută ca o mărturie a căutării de identitate în interiorul protestantismului, care trăiește tragedia unui creștinism „eliberat” de o parte din trăsăturile sale esențiale. Atât la nivel de metodă (prin doritele reuniuni, declarații, rugăciuni în comun), cât și ca obiectiv (unitatea, dar întru ce?), mișcarea ecumenică propune sublinierea cu precădere a „ceea ce ne unește” și trecerea sub tăcere, prin neglijare voită, în numele „iubirii”, „a ceea ce ne separă”. Dar oare intersectarea doctrinei Bisericii Ortodoxe cu ceea ce mai rămâne în protestantism prin abandonarea în trecut (și constituie „ ceea ce ne separă” astăzi, pentru că lipsește din sânul protestantismului) a preoției sacramentale, a Tainei Euharistiei, a venerării Maicii Domnului, etc, nu este echivalentă unui gest sinucigaș pentru ortodocși, de „protestantizare” a Bisericii, de ratare a chipului său autentic? Oare aceasta să fie cheia unității creștinilor, intersectarea în ceea ce a mai rămas ca aparținând tuturor în urma gestului de desfigurare a creștinismului propus de Reformă față de chipul în care creștinii s-au mântuit de-a lungul veacurilor, și dintru început? Ortodoxia a spus întotdeauna „nu” acestei propuneri, văzând în unirea cu Hristos prin Tainele Bisericii adevărata și autentica unitate la care cheamă Însuși Hristos neamul omenesc. Unit cu Hristos înseamnă să fiu parte din Trupul Său - Biserica.

 

„Una este dialogul ecumenic și alta este dialogul ecumenist. Ca Biserică Ortodoxă, noi putem fi în dialog cu reprezentanții lumii, rămânând neclintit credincioși, până la iotă, învățăturii noastre ortodoxe și nefăcând pogorăminte în sensul diluării vinului nostru cu apă pentru a ajunge la unitate cu ceilalți. Acest lucru îl fac ecumeniștii.” [15]

 

Biserica este ecumenică în mod continuu ca gest întâi de toate prin însăși liturghia sa. Biserica se roagă continuu pentru unitate, pentru pacea a toată lumea. Biserica este ecumenică prin mărturia dată lumii întregi privind natura adevărată a creștinismului, trăită la cote maxime de către cei care ajung la sfințenie, azi ca și întotdeauna în istorie. Sfinții dau mărturia cea mai autentică în Biserică. În rest, toată mărturia personală este mai mult sau mai puțin inspirată, și deci supusă greșelii. De subliniat că și lecturarea ei critică, în cheie de lectură rigorist hiperdefensivă, fie și în numele Ortodoxiei, poate duce la dezastroase căderi din Ortodoxie, în măsura în care

 

„diavolul exploatează acest devotament către Dumnezeu al unor cre