Introducere
sau
scurt (anti)tratat de
omiletică
Omiletica este arta construirii omiliilor, predicilor, care sunt talcuiri ale Evangheliilor ce se citesc la sfanta liturghie. S-au scris pe acest subiect tratate ample, perfectioniste, ambitioase. Cuvintele de fata, in pofida faptului ca se vor cuvinte despre omilie, nu cauta si evident nu pot concura cu acelea. Nu sunt cuvintele unui cunoscator si exersat, ci ale unui cautator. Sincer. Sa le luam mai curand o incercare de deslusire a omiliei de care am putea avea nevoie astazi. Daca mai avem nevoie.
Departe de
mine gandul cautarii ineditului. Ineditul, cautat ca scop in sine, este cea mai
banala platitudine: toata lumea este tentata sa il caute si unii il percep ca
adevarata comoara. Nu, cautarea mea se adreseaza intai de toate lui Dumnezeu,
convins fiind ca lucrarea harului in om, prin care omul se implineste in acel
chip unic si irepetabil in care Dumnezeu l-a gandit si-l voieste, este
„ineditul” de dorit. Acest inedit este de dorit sa fie lucrator si in
construirea unei omilii.
As sugera
deci cateva repere pe care eu le socotesc valabile astazi:
1. Mantuitorul vorbea ca
unul „care are putere”, descopereau cei din preajma Lui. Nu ca fariseii si
carturarii, care vorbeau dintr-o realitate straina sufletele lor. Or, numai
harul ne face interiori acestei realitati. Cea a vietii in Dumnezeu. Ipocrizia
si fariseismul, litera cu pretentie de duh, toate acestea sting prospetimea si
libertatea pe care harul le propune. Cuvantul Mantuitorului dadea viata si
oamenii o simteau, cum o simtim si astazi cand ascultam cuvinte cu har.
Cuvantul preotului are de transmis viata. Acel indemn „cautati intai de toate
Imparatia cerurilor si toate acestea se vor adauga voua” ne spune aici: dati
intai de toate acea viata in duh si restul, informatii, cunostinte, eruditie se
vor adauga voua. Nu le faceti insa scop in sine.
2. Mantuitorul invata din
aceea realitate dumnezeiasca pe care o traia (Fiul lui Dumnezeu), cunoscator
deopotriva al realitatii omenesti (Fiul Omului). El este pod intre necreat si
creat (om, univers material). Cine vrea sa faca deci teologie nu are decat sa
participe la aceste doua realitati deopotriva. Teologia se ocupa (numai!) cu
construirea podului de comunicare, de comuniune intre cele doua. Teologia nu-si
pierde vremea cu eventuala deducere a existentei lui Dumnezeu, teologia se
ocupa cu cunosterea Lui, ea este intai de toate participare (pe cat este
posibil omului sa o faca). Or, realitatea necreata accesibila omului sunt
energiile necreate divine (in terminologie palamita, a se vedea Sf. Grigorie
Palamas), harul. Acest har este totodata si garantia patrunderii adanci in
universul interior al fiecaruia dintre cei carora le este adresata omilia.
3. Stiu ca exista o forma
„clasica” a omiliei. Eu insa ma regasesc mai curand in postmodernism. Sa mi se
ingaduie deci o „destructuralizare”. Nu sunt adeptul predicii lungi sau
predicii scurte, ci predicii vii, sincere. Se cere insa o anumita condensare si
ingrijire a ideilor. Evanghelistii au relatat concis viata Mantuitorului, nu
pentru ca nu aveau pricepere, ci pentru ca asa i-a indemnat harul. Sa ascultam
acest indemn al masurarii cuvintelor, cat timp au sare, sa le servim (in
general, nu vad predica mai lunga de douazeci de minute, risca sa devina o
catastrofa. Pelteaua se seveste in familie, nu la biserica).
4. In mod egal, nu sunt nici
adeptul constructiei cuminte in care „momentele” predicii – cu ce grija si
scrupulozitate precizate in tratatele de omiletica ! – ar fi indispensabile.
Catusi de putin. Mai ales ca ele marcheaza o incadrare intr-un anumit context
cultural, astazi depasit, si anume cel al culturii antice. Asta nu vrea sa
spuna ca o predica nu trebuie sa fie structurata, insa grija noastra sa nu
tinteasca (numai) forma, ci in special fondul a ce daruim in omilie. Gasesc ca
predica nu este nici poezie religioasa frumos invatata de acasa si debitata
mot-à-mot in urechile victimelor de la biserica, nici inovatie pe moment in
care harul, in fata nepregatirii preotului, nu are in cine sa se manifeste.
Intre cele doua, predica este deopotriva pregatire a unor idei-cheie si
libertate in duh.
Imi amintesc o intamplare
din viata fericitului Augustin. Iesind de la predica, le spune prietenilor ca,
predicand, a simtit nevoia sa deturneze la un moment dat ceea ce pregatise de
acasa pentru ziua respectiva si sa raspunda la o problema teologica vizand o
anumita orientare eretica, „simtind” ca ar putea fi cineva in biserica care
avea nevoie de asta. Peste ani, prietenii intalnesc o persoana care le
marturiseste ca, ascultand predica din ziua respectiva, a renuntat la erezia in
care era cazut.
In fata credinciosilor, si mai ales impartasit fiind, preotul simte ce sa
spuna si cum sa spuna. El are de spus ceva, intrucat harul ii da ce sa spuna.
Iar daca nu are de spus, sa taca. Tacerea lui zideste mai mult decat daca
deschide gura. Cand ii vine insa sa spuna, este chiar suferind daca nu o face,
intrucat darul lui Dumnezeu venit in suflet se cere impartasit.
Intr-un alt context, si o spun spre a ilustra
faptul ca harul revarsa in suflete nevoia de comunicare, de marturisire, pr.
Galeriu glumea serios: „nu aveti dumneavostra intrebari cate rapunsuri am eu”.
5. Si un fel de concluzie.
Sa nu uitam, apostolii au fost pescari de oameni. Daca nu ne vine sa ne lasam
pescuiti printr-o anume predica, predica aceea mai bine nu exista. In dorinta
sincera ca cele ce urmeaza sa nu faca parte din acesta trista categorie, desi
este suficient de probabil ca ele sa nu fie departe, vi le propun.
Un fel de predici / des
homélies
|
Roumain |
Français |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|