Umblarea pe mare; potolirea furtunii
22. „Si indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in
corabie si sa treaca inaintea Lui, pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul
multimilor.
23. Iar dand durmul multimilor, S-a suit la munte, ca sa
Se roage singur.
24. Iar corabia era acum la multe stadii departe de
pamant, fiind invaluita de valuri, caci vantul era impotriva.
25. Iar la a patra straja din noapte, a venit la ei Iisus,
umbland pe mare.
26. Vazandu-L umbland pe mare, ucenicii s-au inspaimantat,
zicand ca este naluca si de frica au strigat.
27. Dar El le-a vorbit indata, zicandu-le: Indrazniti, Eu
sunt; nu va temeti!
28. Iar petru, raspunzand, a zis: Doamne, daca esti tu,
porunceste sa vin la Tine pe apa.
29. El i-a zis: Vino. Iar petru, coborandu-se din corabie,
a mers pe apa si a venit catre Iisus.
30. dar vazand vantul, s-a temut si, incepand sa se
scufunde, a strigat, zicand: Doamne, scapa-ma!
31. Iar Iisus,
intinzand indata mana, l-a apucatsi a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai
indoit ?
32. Si suindu-se ei in corabie, s-a potolit vantul.
33. Iar cei din corabie I s-au inchinat, zicand: Cu
adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu.
34. Si, trecand dincolo, au venit in pamantul
Ghenizaretului.
Iata un episod care aduce o
rasturnare de situatie. Hristos da drumul multimilor si vine umbland pe apa
involburata catre corabia unde se afla ucenicii Sai. De obicei prezenta lui
fizica e explicita, El cerand celorlalti efortul duhovnicesc de a-l recunoaste
pe El, fiul Omului, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Or, in situatia de fata,
ordinea se schimba. Mersul Sau pe mare in conditii de furtuna, de slaba
vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenta: de a-L recunoaste pe
stapanul acestei puteri, evidente si in acelasi timp de neimaginat, ca fiind
Hristos, Invatatorul lor si deopotriva Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de
crescut intr-o (re)cunoastere mai profunda a Acestuia. De ce este greu?
Intrucat simturile nu ii mai ajuta, intrucat ceea ce percep omeneste nu mai
constituie o garantie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii
nu sunt (inca) obisnuiti sa o aiba, una duhovniceasca. Ceea ce le ofera
Mantuitorul aici este o pregatire pentru Inviere. O scara catre acea noua
fizica, induhovnicita, a trupului Sau inviat.
Si Petru indrazneste sa incerce
acesta recunoastere. Nu numai ca o face, dar are inspiratia si cum sa o faca. Si incepe prin a cere o
binecuvantare, spunand: porunceste-mi ! Adica, pune Tu harul Tau, dragostea Ta,
puterea Ta sa intru in acesta nebunie sfanta de a face ceva ce simtul meu de
conservare mi-ar interzice categoric, sa merg pe apa. Dar o cere oare in jurul
corabiei? O cere oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o tinta cat se
poate de clara: Mantuitorul. Cere sa mearga catre El, catre Dumnezeu. Oarecum
zicand: daca Tu esti Cel pe care Il cunostem, iata cheia recunoasterii Tale,
intrucat nimeni nu are si nu poate sa dea acesta putere in afara de Tine.
Mantuitorul nu se lasa mult
rugat. Ajunge o cerere si da raspunsul si binecuvantarea: vin-o! Si Petru incepe
sa mearga pe apa. Dar ... si iata „dar”-urile cu care viata noastra este
presarata in drumul catre Dumnezeu. De la starea duhovniceasca a increderii
privirea i se furiseaza la realitatea concreta a simturilor. Or, caderea sub
simturi clatina, scufunda ... Nu greutatea sa il scufunda, ci necredinta care
crestea pe masura ce se limita la lucrarea simturilor. Si deopotriva pierderea
recunosterii lui Hristos ca Dumnezeu, intrucat indoiala il face sa uite ca
puterea nu era a lui, ci a lui Hristos.
Din nou un reflex bun,
duhovnicesc. Inspaimantandu-se, Petru striga dupa ajutor. Nu oriunde, ci catre
Tinta drumului sau. Ce face Dumnezeu? Intinde indata mana. Se arata in proximitatea lui, este langa el, suficient
de aproape. Insa il si cearta: „putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”.
Or, oare poate fi numit putin credincios un om care merge pe mare la porunca
lui Dumnezeu? ne intrebam azi. Si cu toate acestea Mantuitorul il cearta. Dar
il cearta salvandu-l, intarindu-l, sprijinindu-l. Il cearta restaurandu-l
interior, reparand adevarata sa deruta: cea duhovnicesca. Asta este sensul
certarii lui Dumnezeu: restaurarea credintei, intarirea.
Oare Mantuitorul nu putea de la
inceput sa potolesca vantul? O putea, din moment ce, relateaza evanghelistul,
urcandu-se ei in corabie, vantul s-a potolit. Dar sensul acesti lectii de viata
duhovnicesca e altul: este al lui Dumnezeu sa ia valurile, dar tot al Lui este
si sa intaresca in a le suporta si in a nu te scufunda in vreme de furtuna. Or,
corabia, cuprinsa de liniste prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor
ce marturisesc : Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Fara Hristos Biserica e
in primejdie, iar iesirea din ea este moarte sigura. Cu El, valurile se
linistesc, iar mersul pe furtuna acesti vieti este fara primejdie cat timp e
ascultare si binecuvantare. Aceasta este de altfel si misiunea Bisericii: sa
aduca pacea lui Hristos, linistea, calmul.
Vietile noastre nu sunt scutite
de furtuna. Hristos ne cheama insa sa mergem ignorand valurile, cu puterea Lui.
Iar cand nu mai putem, obositi si impovarati,
ne sprijina. Spre eternitate.