Fiul risipitor

11. Şi a zis: Un om avea doi fii. 

12. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. 

13. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. 

14. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. 

15. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. 

16. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. 

17. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! 

18. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; 

19. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. 

20. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. 

21. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. 

22. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; 

23. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; 

24. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. 

25. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. 

26. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. 

27. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. 

28. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. 

29. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. 

30. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. 

31. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. 

32. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. 

Iata cu adevarat una dintre cele mai profunde pilde oferite de Mantuitorul. O adevarata condensare a intregii Evanghelii in cateva cuvinte, o Evanghelie in mic.

Un tata, in persoana caruia Il vedem pe Dumnezeu, are doi fii. Cel tanar cere intr-o buna zi partea ce „i se cuvine din avere”. Acest „cuvine” arata un drept pe care tatal nu intarzie sa-l recunoasca. Si sa-i raspunda. Logica evanghelica nu este una a dreptului, ci a daruirii. Tatal daruieste ca tata tot ce are: viata, avere.

Insa fiul hotaraste sa nu mai ramana in preajma lui. Vrea sa isi asume viata pe cont propriu, taind comuniunea cu tatal. Am spune astazi, cautand libertatea, autonomia. Considerand ca tot ce-i este necesar vietii este acesta parte ce i se cuvine din avere. Si pleaca, spune evanghelia, „într-o ţară depărtată”. Departe, acolo unde omul este un strain. Departe de Dumnezeu, izvor al vietii si a implinirii umane, acolo unde averea nu se poate inmulti, ci numai risipi. Ce intelepciune este insa aceea de a lua apa de la izvor si a crede ca-i va ajunge pentru totdeauna, preferand plecarea in pustie in loc sa stea in preajma izvorului? O autonomie cu gust de libertate dar cu consecinta de robie. Iar averea de la tatal este harul.

Si fiul incepe sa traiasca intr-un alt mod decat acela din casa tatalui sau. Nimic nu sporeste, totul se consuma si incetul cu incetul saracia il cuprinde. Realitatea duhovniceasca ne arata ca darul lui Dumnezeu nu poate sa fie impartasit si sporit decat in comuniune cu El. Lumea este destinata nu consumarii, ci contemplarii, gustarii duhovnicesti. Ruperea legaturii cu Dumnezeu este manifesta prin pierderea harului. Or, fara acest har, omul devine trupesc si realitatea lui ultima devine realitatea simturilor. O innoita cadere adamica, un Adam care nu mai stie sa il guste pe Dumnezeu din toti pomii raiului, ci se opreste doar al placerea gustarii materiei. Lumea se opacifiaza si simtirea prezentei lui Dumnezeu se intuneca.

Saracia il cuprinde. Incepe sa simta lipsa, ca rezultat al unei atitudini de viata sarace, ca roada directa a ei. Si, in incercarea sa de a ameliora macar acesta lipsa, cauta sa munceasca. Sa-si produca hrana sa cea de toate zilele. Hrana pe care rugaciunea „Tatal nostru” ne explica Cui si cum s-o cerem. Fiul cel tanar insa este mai atent la cele ale acelei lumi. Si se angajeaza ca porcar. O meserie care exprima aici o cadere dintr-o conditie. Porcii aici sunt imaginea traiului trupesc, lipsa dimensiunii duhovnicesti, a vietii in trup si sange fara orizont spiritual, tavalire in „desfrânări”. A cautarii printre gunoaie, a balacirii in mocirla. Fiul cel tanar ii indruma in aceasta cautare, le este pastor. Iata o pervertire a imaginii pastorului care-si mana turmele spre iarba grasa; pastorul de aici este un pastor al noroiului si al traiului porcesc. Atat de cazut si totodata atat de flamand in foamea lui incat „dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii”. „Insă nimeni nu-i dădea”. Nu ne putem opri gandul de la a intelege tragedia acestui mod de hranire care nu hraneste real. Roscovele pacalesc stomacul dar nu rezolva foamea. Sunt o falsa hrana. Sunt patimile care umplu omul cu o sete infinita de finit, nicodata epuizabila. Care creste si sporeste pe masura ce mananci, nesaturandu-te niciodata. „Pacatosul este acela vesnic ocupat cu nimicul ”, spun Parintii Bisericii, aceasta ocupare fiind hranirea cu ceea ce nu hraneste, adevarata drogare. Omul pacatului este cel ancorat in efemer, cautator de vant. De nesemnificativ. Care pierde din viata sa esentialul, hrana, lumina. Care se hraneste adancindu-se in lumea simturilor.

Exista insa in aceasta pericopa evanghelica, ca de altfel in vietile noastre, un moment al Invierii. Un moment care condenseaza Taina trairii crestine: „venindu-şi în sine”, tanarul se trezeste. Si in fata constiintei lui o comparatie prinde contur: cea intre conditia lui de acum si cea a slujitorilor tatalui, a celor mai mici din casa lui. Si isi da seama de prapastia care a crescut intre timp. Intelege ca demersul lui este inutil si primejdios. Intelege consecintele purtarii sale ”Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!”. Aceasta venire in sine este Pocainta. Este recuperarea discernamantului, a dreptei judecati. Este smerenie, este revenire in har. Fierbinteala egoismului incepe sa scada, lasand drum liber catre adevarata hrana, racoritoare, a harului. Este aurul cautat de isihasm in linistirea de patimi si in castigarea rugaciunii. Reintoarcerea la tatal este intai de toate o reintoarcere si o revenire in sine. Iar apoi, un drum al devenirii intru omul nou. Ceea ce fiul incepe fara a sta pe ganduri. Un adevarat botez. Moarte catre lumea din urma. Viata care cheama inainte.

Si ce ne spune evanghelia ca raspunde tatal sau? „ Incă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat ”. Tatal este acelasi daruitor. Il vede de departe, il vede ranit de patimi, il vede sarac, si alearga inaintea lui. Nu sta pe loc, ii iese in intampinare in demersul lui! Il imbratiseaza. Nici o bariera, nici un repros, nici o judecare. Il primeste pur si simplu. Il saruta. Iar fiul isi recunoaste greseala si pierderea dreptului de fiu. Dreptul s-a pierdut, acum doar ca slujitor ar putea fi primit, si aceasta numai daca tatal ar incuviinta. Cruda instrainare. Ne aflam insa in fata unui tata care nu daruieste firmituri, ci care se daruieste cu totul. Si care daruieste totul. In consecinta, semnele repunerii in filiatie nu intarzie sa se manifeste: punerea inelului in deget, imbracarea in haine scumpe, petrecerea cu taierea vitelului cel gras ... Tot ce este mai bun in casa tatalui participa la aceasta primire. Intrucat judecata tatalui este cea a dragostei si nu a unei dreptati ieftine omenesti. Despre care spune o rugaciune, referindu-se la dreptatea oamenilor in fata lui Dumnezeu, ca este „ca o carpa lepadata”. In fata invierii – „acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” - nu poate fi decat bucurie si imbratisare, nu poate fi decat iertare desavarsita si har.

In casa tatalui celalalt fiu muncea niciodata cerand rasplata. Niciodata cerand o impartire a averii. Intelegerea prezentei in preajma Tatalui ca adevarata bogatie, ca adevarat impartasire de la izvorul bogatiei, ii lipseste insa ca si fiului risipitor. Or, in acest context, revenirea fiului risipitor deranjeaza si manie. Ce dreptate este asta sa dai rasplata pentru desfranare si patimi ? Ce logica stramta insa! Intrucat fiul cel tanar nu mai este cel care plecase, cel care gonea catre moarte. Acela a murit. Este fiul cel inviat. Structurat si innoit prin smerenie, prin focul purificator al pocaintei. Iar tatal ii arata cum primirea lui, pe care fiul cel mare il vede ca „acest fiu al tău”, este de fapt primirea lui ca „fratele tău” care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Primirea nu este rezultat al comportamentului cazut, nu este rasplata pentru cadere, ci este iubire. Este fericire si intensa traire, este ridicare, anastasis in greaca, adica inviere. Iesim acum din perspectiva impartirii unei averi, spre a intra in trairea comuniunii. Aceesi avere apartine tuturor. Nu partial, ci total.

In omul care traieste azi cei doi fii sunt prezenti. Se intampla in vietile noastre ca murdariti, omorati de patimi, intorcandu-ne la Dumnezeu sa traim Invierea din toti porii fiintei noastre. Si, ca fiul cel risipitor, sa inviem. Se intampla insa sa ne credem si adevarati fii in casa tatalui, prin viata noastra liturgica mai curand dusa in litera decat in duh. Si sa cadem in a-i judeca aspru, dupa logica si dreptatea noastra umana schioapa, lipsita de dragoste, pe cei care il descopera pe Dumnezeu. Dumnezeu ne imbratiseaza insa cu aceeasi iubire si iertare pe toti. Urand pacatul si iubindu-l pe pacatos. Nimeni nu este vrednic sa se numeasca fiu al lui Dumnezeu, este darul Lui.

Fiul ascultator si cel risipitor ne prezinta o cheie de lectura a istoriei. Doua experiente care nu se pot intelege una fara cealalta si care imbogatesc istoria cu un sens adanc: cel al chemarii autentice de a deveni fii adevarati ai Tatalui. Poporul iudeu, poporul ales, fiu cuminte si ascultator in litera, ignora duhul chemarii a fi prezent in casa Tatalui. Iar paganii veniti la credinta sunt fiu ratacitor care descopera Invierea in ranile pacatului. Pentru toti este loc in aceeasi intelegere. Tatal este izvorul nemuririi. Filiatia este raspuns de iubire la daruirea Lui. Imbogatirea se face prin har, iar iubirea si smerenia sunt aripile cu care tot omul se salasluieste in vesnicia iubirii de Dumnezeu.

Retour