De la invierea credintei la credinta in Inviere

De frica iudeilor ucenicii stateau ascunsi in casa, impreuna, rugandu-se. Acest reflex de „impreuna” este ceea ce ramasese cu putere din ucenicia la picioarele Mantuitorului, si nici moartea Lui nu putuse sa cutremure. Or, Mantuitorul, „usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor”, vine in mijlocul lor si le spune: „Pace voua”. Regasim aici nu numai o simpla formula iudaica de buna ziua, ci intreaga teologie mantuitoare a lui Hristos, acea pace a Lui pe care ne-o da noua oamenilor, cu care incepe orice lucrare de teologie.

„Si zicand acestea, le-a aratat mainile si coasta Sa”. Nu-i intreaba, stiind nevoia lor de a vedea, de a atinge, de a gusta, de a simti. Iata, omul care isi trece credinta sa prin cele ale lumii acesteia ca etapa spre ceva cu mult mai profund. Teologia Mantuitorului respecta acest demers si pleaca de la nivelul de credinta al ucenicilor, il respecta, il tamaduieste, il ajuta. Se ofera deci privirii lor. Urmarea imediata, „deci s-au bucurat ucenicii, vazand ca este Domnul”.

Iarasi Mantuitorul le spune: „Pace voua!”. O noua etapa. „Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si eu pe voi”. Venirea Mantuitorului este spre a implini un plan dumnezeiesc. A ucenicilor de asemenea. Iata momentul de inceput de iesire in lume a Bisericii lui Hristos, de imbracare cu puterea Sfantului Duh, imbracare inceputa aici si pusa in practica prin Pogorarea Sfantului Duh la Cincizecime. Puterea care ii va scoate insa din casa, care va descuia usile, care ii va face martorii Imparatiei lui Dumnezeu. Cu ce putere? Cu cea a Duhului Sfant!

De aici incepe propriuzis relatarea care a facut ca aceasta pericopa evanghelica sa fie numita „a lui Toma ncredinciosul”. Era insa oare el necredincios? Dar despre Petru ce sa mai vorbim, odata ce s-a lepadat de Hristos de trei ori? Dar despre Iuda ce se mai poate adauga? Oare unul dintre ucenicii apropiati ai Mantuitorului putea fi necredincios, si sa ramana Apostol? Sa ne amintim si de momentul mersului pe apa a lui Petru, cand aceasta, atent la lumea simturilor, incepe sa se indoiasca: „putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” il cearta Hristos. Iar credinta lui de pana atunci il ducea pe apa, asemeni lui Hristos. E nevoie deci de o cheie mai completa de lectura a necredintei lui Toma.

Toma nu se afla cu ceilalti ucenici la prima venire a Mantuitorului. I se relateaza, iar el ... pune o conditie credintei sale. Sa vada in mainile Lui semnul cuielor, si coasta Lui, si, in consecinta, va crede. Aceasta conditie il transforma in ... necredincios. Si aceasta intrucat refuza marturia celorlalti – ei constituind acum Biserica primara! – si vrea sa se increada intr-o experienta directa, si validata decisiv prin simturile lui. Oare de cate ori in contemporaneitate nu cautam mai curand experienta noastra personala, prin simturi, decat o marturie a Bisericii? Mantuitorul insa, iubitor, ii raspunde. Peste opt zile, din nou trecand prin usile incuiate, vine iar in mijlocul lor, Toma fiind acum de fata – si totdeauna in mijlocul lor, aratand locul care i se cuvine Fiului lui Dumnezeu in Biserica Sa – si le spune: „Pace voua”. Este frapant faptul ca orice lucrare a lui Hristos incepe prin druirea pacii Sale, o adevarata energie dumnezeiasca care deschide persoana umana catre realitatea spirituala. Apoi, imediat, se adreseaza lui Toma, „a zis lui Toma”, relateaza Evanghelia, ceea ce marturiseste continua prezenta a lui Hristos in mijlocul ucenicilor, stiind ce se intampla si in „lipsa” Lui. Stiind nevoile si cautarile lor sincere. Si il cheama pe Toma se exeprimenteze ceea ce acesta voise ca si conditie a recunoasterii sale. Iar Toma nu poate decat sa raspunda coplesit: „Domnul meu si Dumnezeul meu”. Aceasta descoperire, pe care o stim prin intermediul simturilor de asta data, dar si aici petrecuta in realitate „nu de la trup si de la sange”, adauga inca o „fericire” celor spuse pe munte: „Fericiti cei ce nu au vazut si au crezut”. Fericiti cei care fac pasul credintei catre ceea ce nu mai poate fi recunoascut prin simturi.

Prezenta Mantuitorului se desluseste prin har. Este evident ca trupul sau, purtand inca urmele patimilor, era si nu mai era acelasi dupa Inviere. Nu era intrucat iata ce marturie da acelasi evanghelist, fidel al adevarului concret si nu ingrijorat ca aceste cuvinte vor slabanogi credinta cuiva: „si nici unul din ucenici nu indraznea sa-L intrebe: Cine esti Tu?, stiind ca este Domnul”(Ioan 21, 12). Hristos poate fi deci recunoscut prin taina prezentei Sale, printr-o incredintare launtrica profunda: ucenici Lui stiu ca este El. Acolo unde simturile nu mai ajuta, incep reperele prezentei personale iubitoare, cu care Dumnezeu impregneaza pe cei care Il iubesc.

Retour